Dragă mamă ,
Încă stau şi privesc , aştept... Nici măcar gerul nu ar putea opri aşteptarea. Îmi ploua ochii ştiind că nu vei fi acasă cu mine de Craciun. Ninge , e totul de poveste în jur , dar în sufletul meu e abis , fiindcă lipseşti tu – zîna tuturor anotimpurilor.
Mi-e dor , mi-e dor de mîinile tale fermecate , mi-e dor de sărutul tau care îmi alina orice durere , mi-e dor de tine ! În fiecare zi te port cu mine în suflet , şi totuşi, îmi lipseşti ... Tu, raza mea de soare , vino şi luminează-mă , veghează-mă şi ocroteşte-mă de singurătate ! Plecînd , ai rupt o bucată din mine , din sufletul meu de copil încă fraged. Mamă , nu poţi fi înlocuită .
Dacă n-ai fi , dacă n-ai exista , nici noapte n-ar fi , nici zi - nimic nu poate trăi fără tine , exact ca mine ! Stăteam aseară , ca de fiecare dată cu gîndul la tine ,stăteam şi ţi-am dedicat o poezie . Aş dori să ştii că cuvintele le-am scos din universul sufletului meu :
E seară ninge afară,
Eu îţi scriu din altă ţară
Mă gîndesc ce bine-ar fi
Dac-acum ne-am întîlni
Sufletul mi-ar înflori
Iar inima îţi va zîmbi !
Să mă-mbrăţişezi sublim
Să-mi alini amarul chin.
Mamă dragă , zîna mea ,
Stai cu mine , nu pleca !
Mamă bună , mamă dragă ,
Te iubesc de-o viaţă-ntreagă !
Ştiu că ai scăpat o lacrimă citind, şi ştiu că nu-mi vei spune asta niciodata. Am scris fiindcă lipsa ta îmi insuflă inspiraţie , eşti muză , eşti cîtec , eşti vers . eşti iubire...
Te voi iubi o veşnicie şi încă o zi ! Chipul tău sublim este soarele meu noaptea şi stelele ziua ! Mîinile tale calde şi blînde îmi vindecau mereu rănile , cele pe care
doar tu le puteai vedea , în adîncul sufletului meu . Un buchet în dar îţi dau acum , unul plin doar de bucurie , unul fără lacrimi , un buchet minunat de iubire cerească , pentru a-ţi alina sufletul ! Eşti parfumul meu de lăcrămioară ce m-a îndrumat mereu spre soare . Eşti o rază de soare , trimisă să mă lumineze mereu , să îmi scoată umbra din suflet , să fie doar lumină – să domneşti tu mereu . În fiecare seară îţi simt mirosul dulce ce dăinuie în hainele amorţite de timp . Se apropie primavara cu paşi repezi , natura începe a se dezmorţi cu paşi mici , începe o viaţă noua pentru ea. Vin şi eu a te chema , vino de-mi dezghaţă sufletul , şi topeşte zăpada din adîncul lui , ca el să devină asemeni mugurilor înfloriţi în primăvară , dar chemarea e zadarnică şi tu eşti orbită de lumina depărtării . În sufletul meu domneşte iarna veşnică , peste tot numai sloiuri de gheaţă îmi rănesc sentimentele , o iarnă ce îşi ia puterile din toate suferinţele mele , o iarnă cu suflet fierbinte . Apar ghioceii prin pădurile abia ieşite dintr-o iarnă grea şi gereoasă – în adîncul sufletului meu apar noi sloiuri de gheaţă ce îmi topesc toate sentimentele înfloritoare. În fiecare zi trăiesc cu aceeaşi dorinţă , cu acelaşi vis , însă el nu trebuie să fie doar închipuit , trebuie să îşi ia rădăcinile din putere şi dorinţă , iar astfel îl vom putea mereu îndeplini . Asta fac şi eu , doar că am nevoie de mai multă putere , încă nu am forţele necesare , ele stau ascunse undeva în sufletul tău , aproape şi totodata departe de mine. În fiecare zi inima îmi spune aceeaşi poveste , o poveste cu un început trist , şi cu un final fericit. Undele inimii tale se leagă cu ale mele şi formează acel tot întreg ce m-ar face atît de puternică , încît să pot alunga iarna din mine! Dar cu plecarea ta au fost rupte , acum nu sunt decît o prizonieră a iernii . Primăvara sufletului meu stă ascunsă într-o celulă , departe de a mea . Ea stă prinsă cu lanţuri de gheaţă , şi îi piere fiecare putere pe zi ce trece , mai are doar puţină , iar pentru a putea fi salvată are nevoie de tine . Plîng , îmi plinge sufletul , inima şi trupul ...
Fiecare lacrimă aparţine dorului – dorului de tine. Mi-e dor... Îmi lipseşti... Şi plîng – plîng fară să mai simt că o fac .
Chipul îţi reînvie în pozele ce stau pe noptieră , pozele în care mă îmbrăţişezi şi mă săruţi cu atîta dragoste , plîng şi ele . Ştiu că şi tu plîngi asupra pozei cu mine ce ai luat-o cu tine , lacrimile tale curg pe chipul meu , în piesajul căruia zîmbete nu mai există. Simt cum raiul de dinainte se transformă încet , încet într-un infern . Şi nu voi permite asta , şi nici tu nu vei permite , ştiu asta . Vom fi mai puternice , vom uita ce înseamnă durerea , nu vom mai şti cum arată o lacrimă , cum se scurge , încet pe obrajii noştri osteniţi de atîta depărtare ! Dar el , dorul , nu mă lasă cu una cu două , dorul îmi mistuie sufletul cu ploi torenţiale de lacrimi amare , un dor ce mă obsedează ! Trebuie să fim puternice pentru a pune capăt iernii şi a lăsa să domnească primăvara în pace , pe vecie ! Te iubesc mamă...
